Nașterea Maicii Domnului

Ce sărbătorim

Părinții Maicii Domnului, Ioachim și Ana, au trăit mulți ani fără copii. În Israelul de atunci, lipsa copiilor era purtată ca o rușine și socotită de mulți drept semn că Dumnezeu te-a uitat. Ei nu au încetat însă să se roage și să nădăjduiască. La bătrânețe, rugăciunea le-a fost ascultată: li s-a născut o fiică, Maria, cea care avea să devină Maica Domnului.

De aceea praznicul este o sărbătoare a nădejdii celei lungi. Dumnezeu nu lucrează grăbit și zgomotos: pregătește de departe, în tăcerea unei familii neștiute, ceea ce vrea să dăruiască lumii întregi. În popor, sărbătoarea se mai numește „Sfânta Maria Mică”, spre deosebire de Adormirea Maicii Domnului din 15 august, „Sfânta Maria Mare”.

De unde știm, dacă Evangheliile nu povestesc nașterea Mariei

E o întrebare cinstită, care merită un răspuns cinstit. Evangheliile nu spun nimic despre nașterea și copilăria Maicii Domnului. Relatarea despre Ioachim și Ana vine dintr-o scriere creștină veche, din secolul al II-lea, numită Protoevanghelia lui Iacov. Biserica nu a primit acest text în canonul Scripturii, nu îl citim ca pe o Evanghelie, dar a păstrat din el ceea ce corespunde credinței ei: numele părinților, așteptarea lungă, nașterea primită ca dar. Cel târziu în secolul al VI-lea, praznicul era deja cinstit în Răsărit.

Cu alte cuvinte, temeiul praznicului nu este un document, ci evlavia vie a Bisericii, care a înconjurat de la început persoana Maicii Domnului. Iar greutatea începutului ei vine de la Cel care S-a născut din ea: Hristos.

Înțelesul praznicului

Anul bisericesc începe la 1 septembrie, iar primul lui praznic împărătesc este nașterea Maicii Domnului; spre sfârșitul anului, în august, stă Adormirea ei. Între aceste două hotare, anul Bisericii poartă întreaga istorie a mântuirii, iar istoria aceasta se deschide smerit, cu o copilă.

Slujba praznicului cântă nașterea Mariei ca pe o veste de bucurie pentru toată lumea: din ea va răsări Hristos, „Soarele dreptății” (cf. Maleahi 3, 20), Cel care risipește întunericul. Dintr-un pântece socotit sterp, Dumnezeu aduce viață — semn că nicio situație omenească nu este închisă pentru El. Ce părea sfârșit se dovedește început.

Praznicul mai spune ceva, simplu și adânc: Dumnezeu are răbdare. Ioachim și Ana au așteptat o viață. Cine se roagă de mult pentru ceva și nu vede încă răspunsul se poate regăsi în ei.