Înălțarea Sfintei Cruci

Ce sărbătorim

Praznicul amintește aflarea Lemnului Sfintei Cruci la Ierusalim, în vremea Sfintei Elena, mama împăratului Constantin. Tradiția Bisericii spune că patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălțat Crucea, ca poporul să o poată vedea și să se închine Celui răstignit pe ea.

Sărbătoarea s-a legat și de sfințirea bisericii ridicate pe locul Învierii Domnului, în secolul al IV-lea, apoi de întoarcerea Sfintei Cruci la Ierusalim după ce fusese luată de perși în secolul al VII-lea. În toate aceste straturi istorice, centrul rămâne același: Crucea lui Hristos este ridicată nu ca amintire muzeală, ci ca semn viu al mântuirii.

De ce este o zi de post

Înălțarea Sfintei Cruci este praznic mare, dar se ține cu post. Bucuria ei este luminoasă, însă nu ușoară. Crucea ne arată cât de departe merge iubirea lui Dumnezeu: până la răstignire, până la intrarea în moarte, pentru ca moartea să fie biruită dinăuntru.

De aceea, în această zi, Biserica nu ne cheamă la o bucurie zgomotoasă, ci la recunoștință trează. Ne închinăm Crucii, facem semnul Crucii, o purtăm la piept, dar nu ca pe un talisman. Ea este mărturisirea simplă că aparținem lui Hristos Cel răstignit și înviat.

Ce schimbă pentru noi

Crucea nu face suferința bună în sine și nu cere nimănui să iubească durerea. Ea arată însă că Hristos nu stă departe de rănile omului. A intrat în ele, le-a purtat și le-a deschis spre Înviere.

De aceea, Apostolul poate spune că pentru cei ce se mântuiesc cuvântul Crucii este puterea lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 1, 18). Iar Evanghelia citită în jurul praznicului amintește șarpele înălțat de Moise în pustie, semn care se împlinește în Fiul Omului înălțat pentru viața lumii (cf. Ioan 3, 13-17).

În viața noastră, a purta crucea nu înseamnă a căuta necazul, nici a tăcea în fața răului. Înseamnă a rămâne cu Hristos în locul unde suntem încercați, fără să lăsăm amărăciunea să ne rupă de El.