Iov 17

1 Purtându-mă cu duhul, mă scad, mă pierd, mă sting; mă rog de îngropare, la groapă nu ajung.

2 Trudit pân’la durere, mă rog; şi ce-i cu asta?

3 Averile-adunate mi le-au furat străinii… Acesta cine este? să-l leg cu mâna mea!…

4 Că inima dintr’înşii de minte le-ai ascuns-o, de-aceea niciodată nu-i faci biruitori. †

5 Că unei părţi anume i se vestesc doar rele şi ochii mei dincoace se scurg pentru copii.

6 Făcutu-m’ai poveste de băsmuit la neamuri, de râsul lor ajuns-am. †

7 De-atâta supărare am negură pe ochi, de parcă toată lumea’mprejur mă împresoară. †

8 De-această întâmplare cei drepţi se minunează, cel drept îl are’n ţintă pe cel nelegiuit;

9 dar credinciosul, dreptul, să-şi ţină calea sa şi cel cu mâini curate să capete’ndrăznire.

10 Nu însă voi; hai, prindeţi curaj, veniţi cu toţii, că şi-aşa n’o să aflu în voi vreun adevăr.

11 În zbor zilele mele-au trecut şi s’au tot dus şi inima din mine s’a rupt la’ncheieturi.

12 Că pentru mine noaptea mi-a fost în loc de zi, lumina mi-i subţire alături de’ntuneric.

13 De-o fi să mai îngădui, din casa mea fac iad, în negură întins-am biet aşternutul meu.

14 Şi moartea am chemat-o, ca ea să-mi fie tată, iar mamă’n veac să-mi fie, şi soră, putrezirea. †

15 Atunci, spunèţi-mi, unde mai am eu vreo nădejde? sau bunurile mele când pot să le mai văd?

16 S’or pogorî deci ele cu mine până’n iad, sau otova, de-a valma, ne vom culca’n ţărână?!”