Iov 16

1 Atunci Iov a răspuns, grăind:

2 „Eu lucruri ca acestea am auzit destule; voi sunteţi, toţi, o tagmă de bieţi mângâietori. †

3 Ce dar? găseşti vreo noimă acestor vorbe’n vânt? sau cine te împunge în coastă să răspunzi? †

4 Din parte-mi, cred că şi eu aş cuvânta ca voi de-ar fi sufletul vostru în locul alui meu; şi eu asupra voastră m’aş năpusti cu vorbe şi-apoi, asemeni vouă, aş clătina din cap;

5 de-ar fi atâta vlagă scorţoasă’n gura mea, n’aş pregeta o clipă din buze să-mi dau drumul.

6 Dar, de vorbesc, ce’nseamnă?: nu mă mai doare rana? sau, dacă tac, înseamnă că nu mă mai rănesc?

7 Dar azi Tu ai în mine un biet nebun, sleit,

8 şi Te-ai pornit asupră-mi, să-mi fiu de mărturie; în mine se ridică minciuna ce mă paşte, minciuna ce’mpotrivă-mi din faţă mi-a răspuns.

9 Mânia Lui stârnită m’a prăbuşit în praf şi dinţii Şi-i scrâşneşte-mpotrivă-mi de deasupra; haidăii Lui şi-aruncă săgeţile spre mine, †

10 cu ghimpii cătăturii spre mine-au năvălit, cu straşnice ţepuşe mi-au înţepat genunchii, grămadă toţi, deodată, s’au aruncat asupră-mi.

11 Că Domnu-a vrut ’mă aibă în mână cel nedrept şi tot El mă aruncă la cei nelegiuiţi.

12 Eu vieţuiam în pace şi El m’a risipit, prinzându-mă de chică m’a rupt în bucăţele şi m’a’nălţat deasupra aşa cum pui o ţintă; †

13 o armie de suliţi roieşte’n jurul meu, cu nemilostivire’n rărunchii mei se-aruncă şi tot cu ne’ndurare pe jos îmi varsă fierea.

14 Durere pe durere m’au prăbuşit în praf, puternici şi puternici au alergat asupră-mi.

15 Pe trupul meu cusură o volbură de sac, tăria frunţii mele în pulbere se stinse. †

16 De-atâta plâns fierbinte m’am opărit pe pântec, dar peste gene – umbră; †

17 că nici o strâmbătate în mâini eu nu aveam, iar ruga mea, curată. †

18 Pământule, n’ascunde al trupului meu sânge, nimic să nu-i stea’n cale, rotund, strigării mele! †

19 Dar martorul meu, iată, de-acuma este’n ceruri, şi-acolo’n cele’nalte am eu o mărturie.

20 Ajunsu-mi-a la Domnul [în ceruri] rugăciunea, ’naintea feţei Sale pătrunde ochiul meu. †

21 Să-i fie apărare lui, omului, la Domnul, şi-aproapelui său fie-i, de-asemeni, fiul omului.

22 Că anii, câţi la număr mai fi-vor, mi se duc, şi voi porni pe drumul cel fără de’nturnare. †