De ce sărutăm icoanele? Nu e idolatrie?

Nuanța ortodoxă

Întrebarea e veche și e cinstită, fiindcă în Vechiul Testament Dumnezeu chiar interzice chipurile cioplite. Numai că tot El poruncește, câteva capitole mai încolo, să se facă doi heruvimi de aur deasupra chivotului, iar Templul lui Solomon era plin de chipuri săpate. Deci interdicția nu era împotriva oricărei imagini, ci împotriva idolilor — acei zei falși cărora oamenii li se închinau ca unui dumnezeu.

Ce s-a schimbat cu adevărat e Întruparea. Înainte nu puteai să-L zugrăvești pe Dumnezeu, fiindcă nimeni nu-L văzuse, era nevăzut. Dar Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1, 14): Dumnezeu S-a făcut vizibil, a avut o față, mâini, o privire. Sfântul Ioan Damaschin spunea, pe scurt, că el nu zugrăvește dumnezeirea cea nevăzută, ci pe Dumnezeu Cel ce S-a făcut văzut în trup. Iar dacă refuzi icoana lui Hristos, ajungi fără să vrei să negi că El chiar S-a făcut om.

Și ai să observi un lucru: oamenii nu sărută icoana pe față. Săruți mâna, piciorul, marginea veșmântului — din bună-cuviință, așa cum nu te-ai repezi să săruți pe obraz un om pe care îl cinstești foarte mult. E un gest de respect, nu de familiaritate.

Și mai e o deosebire pe care limba o ascunde uneori. Există o închinare, o adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu; și există o cinstire, un respect, pe care îl dăm sfinților, mamei, unui prieten drag. Când sărut icoana Maicii Domnului nu o fac dumnezeu — o cinstesc ca pe omul cel mai apropiat de Hristos. Idolatria începe abia atunci când te oprești la obiect și îl faci tu însuți dumnezeu. Icoana face exact pe dos: ea nu te ține la ea, ea te trimite dincolo de ea.