De ce preoții ortodocși se pot căsători, dar episcopii nu?

Nuanța ortodoxă

Biserica veche a avut dintru început și preoți, și episcopi căsătoriți, Sfântul Pavel îi cere lui Timotei ca un episcop să fie „bărbatul unei singure femei” (I Timotei 3, 2), ceea ce arată limpede că nu vorbea despre celibat obligatoriu, ci despre stabilitatea căsătoriei lui, căsătorit o singură dată, nu recăsătorit. Rânduiala de azi, cu preoți căsătoriți și episcopi doar din rândul monahilor, s-a limpezit mai ales prin canoanele Sinodului Trulan, din 691-692, care au așezat în scris o practică deja răspândită.

Ordinea contează, un bărbat trebuie să se căsătorească înainte de a fi hirotonit diacon sau preot, nu poate să se însoare după aceea, și dacă rămâne văduv nu se recăsătorește rămânând activ ca preot, decât în situații excepționale, lăsate la iconomia episcopului. Pentru episcopat, tradiția a mers mai departe și a cerut viață monahală, adică necăsătorit din capul locului sau intrat în monahism după văduvie.

De ce tocmai așa? Un motiv e foarte concret, un episcop nu are grija unei singure familii, ci a unei întregi comunități, uneori foarte întinse, și viața monahală, cu renunțarea ei la o familie proprie, îl lasă disponibil întreg pentru asta. Un altul e mai adânc, episcopul e chip al lui Hristos Mirele, unit nu cu o singură casă, ci cu toată Biserica pe care o păstorește, iar viața monahală, prin felul ei de a trăi deja ca „îngerii, care nici nu se însoară, nici nu se mărită” (Matei 22, 30), e o pregustare a vieții celei veșnice. Nimic din asta nu micșorează cinstea căsătoriei, care rămâne o Sfântă Taină deplină, ci arată doar că sunt două chemări diferite, egale în valoare, deosebite în rost. Chiar și în Apus, bisericile răsăritene unite cu Roma hirotonesc și ele preoți căsătoriți, semn că regula celibatului preoțesc general e mai degrabă o disciplină latină decât o necesitate de credință.