De ce în bisericile ortodoxe nu sunt statui, doar icoane?
Pe scurt : Nu e o regulă de gust, e teologie făcută vizibilă. O statuie ocupă spațiul cu volumul ei, are umbră, are greutate, imită prea aproape trupul căzut, de carne, exact forma pe care o luau idolii lumii vechi. Icoana e plată, stilizată, scăldată într-un aur care nu e cerul de afară, ci lumina cealaltă, necreată. Ea nu arată un trup oarecare, arată trupul proslăvit, așa cum va fi trupul înviat. Deosebirea dintre icoană și statuie nu e una de talent artistic, e o mărturisire despre ce s-a întâmplat cu materia în Hristos.
Nuanța ortodoxă
Amintește-ți de ce Vechiul Testament interzicea chipurile cioplite, idolii aveau tocmai forma asta, statui de bronz sau de lemn, așezate în temple, hrănite, îmbrăcate, cărora oamenii li se închinau ca unor zei. Când Biserica a apărat icoanele la Sinodul VII ecumenic, a apărat o formă anume de reprezentare, cea pictată, plată, simbolică, tocmai ca să nu alunece înapoi spre forma aceea veche a idolatriei.
Și nu e vorba doar de a evita o confuzie. Icoana are un limbaj al ei, foarte gândit. Observă cum liniile unei icoane bune converg adesea spre tine, nu se pierd în depărtare ca într-un tablou obișnuit, e ceea ce se numește perspectivă inversă, și spune ceva simplu, sfântul din icoană nu e doar privit de tine, el te privește pe tine, dinspre veșnicie. Fundalul e aproape mereu auriu, nu pentru că cerul ar fi galben, ci fiindcă aurul închipuie lumina necreată, harul care scaldă tot ce s-a sfințit. Chipurile sunt subțiate, alungite, aproape fără umbre puternice, fiindcă cel proslăvit nu mai are nevoie de o lumină din afară care să-i cadă pe obraz, el poartă lumina în sine.
O statuie realistă, cu umbre adânci, cu volum plin, cu carnea modelată ca la un om viu, trage instinctiv privirea înapoi spre trupul căzut, spre lumea aceasta așa cum e ea acum. De aia arta occidentală, mai ales din Renaștere încoace, a mers spre un realism aproape senzual al sfinților, foarte frumos uneori, dar teologic altceva, o insistență pe emoția și trupul de aici, nu pe transfigurarea de dincolo. Ortodoxia a păstrat aproape peste tot forma pictată, tocmai ca o pază, nu din lipsă de meșteri care să știe sculpta.
Surse
- Ieșire 20, 4 (interdicția chipurilor cioplite, citită în lumina idolatriei căreia i se adresa)
- Sinodul al VII-lea ecumenic, Niceea, 787
- Tradiția iconografică bizantină, perspectiva inversă și simbolistica luminii aurii