Înălțarea Domnului

Ce sărbătorim

După Înviere, Hristos Se arată ucenicilor, îi întărește și le vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu. Apoi îi duce spre Betania și, binecuvântându-i, Se înalță la cer. Ucenicii nu rămân zdrobiți, ci se întorc la Ierusalim cu bucurie, așteptând împlinirea făgăduinței.

Înălțarea arată că Fiul lui Dumnezeu nu a luat firea omenească pentru o vreme, ca pe o haină trecătoare. El o ridică la slava Tatălui. De aceea praznicul vorbește și despre demnitatea omului: viața noastră este chemată la comuniune cu Dumnezeu, nu doar la o îmbunătățire morală.

Nu absență, ci prezență

La prima vedere, Înălțarea poate părea o despărțire. Dar Biserica o trăiește ca pe o bucurie. Hristos nu încetează să fie aproape de ai Săi. El nu mai este văzut ca înainte, într-un singur loc, dar rămâne prezent în Biserică, în Evanghelie, în Sfintele Taine, în rugăciune și în iubirea lucrătoare.

Între Înălțare și Rusalii, Biserica stă în așteptare. Această așteptare nu este gol, ci rugăciune. Ucenicii nu inventează o misiune proprie; primesc porunca, așteaptă puterea de sus și apoi mărturisesc ceea ce au văzut.

Ce poate reține un începător

Înălțarea spune că viața creștină nu se termină cu emoția Paștilor. Hristos cel înviat cheamă omul întreg spre Dumnezeu: trup, suflet, istorie, relații, muncă, suferință, speranță. Nimic din ceea ce este omenesc nu este disprețuit când este vindecat și unit cu El.

Pentru cine începe drumul credinței, praznicul poate fi primit foarte simplu: Hristos nu pleacă de lângă mine ca să mă lase singur. El mă cheamă să privesc mai sus, fără să fug de viața concretă, și să aștept lucrarea Duhului Sfânt în Biserică.