Va învia cu adevărat trupul meu? Cum trebuie înțeleasă învierea de obște?

Nuanța ortodoxă

E ușor să aluneci spre o imagine mai vagă, sufletul zboară undeva departe, iar trupul rămâne doar un ambalaj aruncat. Nu asta învață Biserica. Din Vechiul Testament vine deja nădejdea asta trupească, „știu că Răscumpărătorul meu este viu... și în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19, 25-27), iar proorocul Daniel scrie limpede că „mulți din cei ce dorm în țărâna pământului se vor scula” (Daniel 12, 2). Hristos Însuși spune că vine ceasul „când toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși” (Ioan 5, 28-29).

Sfântul Pavel dă cea mai întinsă învățătură despre asta, în capitolul cincisprezece din Întâia Epistolă către Corinteni. El folosește imaginea seminței, care trebuie să moară în pământ ca să iasă din ea spicul, „se seamănă întru stricăciune, înviază întru neputrezire”. Trupul înviat nu e altul, e continuu cu acesta, dar cu totul schimbat, „trup duhovnicesc”, spune Pavel, nu în sensul că n-ar mai fi trup, ci în sensul că e pe deplin supus Duhului, fără nicio urmă de boală, bătrânețe sau moarte.

Modelul concret e chiar trupul lui Hristos după Înviere. Ucenicii Îl recunosc, deși uneori nu imediat, El mănâncă pește în fața lor, Îl invită pe Toma să-I atingă rănile, deci nu e o fantomă. Și totuși trece prin uși încuiate, apare și dispare, e cu totul altfel decât înainte. „Asemenea Lui vom fi”, scrie Sfântul Ioan (I Ioan 3, 2), acesta e tiparul făgăduit tuturor, un trup adevărat, al meu, dar transfigurat.

Legătura cu cinstirea moaștelor, deja atinsă altundeva, se vede acum limpede, dacă trupul e sămânță pentru o asemenea slavă, el nu e niciodată doar un gunoi de aruncat după ce sufletul pleacă. De aici vine și preferința tradițională ortodoxă pentru înmormântare, nu incinerare, ca semn de cinste pentru trupul care așteaptă învierea, deși e drept spus, asta ține mai mult de evlavie și rânduială pastorală decât de o dogmă de neclintit, iar în situații deosebite un preot poate da o îndrumare potrivită. Bine de deosebit și, ca să nu se amestece lucrurile, judecata particulară, starea sufletului îndată după moarte, de judecata de obște, de la sfârșitul veacurilor, când trupul și sufletul se vor uni din nou pentru starea deplină și veșnică, fie în lumina lui Dumnezeu, fie în refuzul ei.