Ce este „distincția esență-energii” a Sfântului Grigorie Palama, și de ce contează?

Nuanța ortodoxă

Povestea are un context precis. Pe Muntele Athos, în secolul al XIV-lea, călugării isihaști, care se rugau îndelung cu Rugăciunea lui Iisus, mărturiseau că uneori vedeau o lumină, aceeași lumină pe care au văzut-o Apostolii pe Tabor la Schimbarea la Față a lui Hristos. Un călugăr venit din Calabria, Varlaam, a respins asta ca înșelare, spunând că, dacă lumina aceea ar fi cu adevărat Dumnezeu, ar însemna că ființa lui Dumnezeu poate fi văzută, ceea ce el socotea de neacceptat, deci lumina trebuia să fie doar ceva creat, un simbol, nimic mai mult.

Sfântul Grigorie Palama a răspuns cu instrumentul teologic care lipsea. Ființa lui Dumnezeu, spune el, rămâne pentru totdeauna neapropiată și necuprinsă, aici păstrează întreagă transcendența de care vorbeam la teologia apofatică. Dar energiile lui Dumnezeu, slava Lui, harul Lui, lumina Lui, nu sunt ceva creat, despărțit de El, ci sunt Dumnezeu Însuși în lucrare, cu adevărat comunicat, cu adevărat împărtășibil. Lumina văzută de isihaști nu era nici un simbol creat, nici ființa goală a lui Dumnezeu, era exact aceeași lumină necreată arătată Apostolilor pe Tabor.

O imagine ajută, fără să fie perfectă. Gândește-te la soare, la trupul lui de foc n-ai putea să te apropii niciodată fără să fii mistuit, dar lumina și căldura lui chiar ajung la tine, chiar sunt realitatea soarelui întinsă până la tine, nu un desen al soarelui. Când simți căldura pe piele, ești cu adevărat în legătură cu soarele însuși, deși ființa lui rămâne departe, neatinsă. La fel, prin energiile necreate, omul se poate uni cu adevărat cu Dumnezeu, fără să se contopească vreodată cu ființa Lui, fără pericol de a se crede el însuși dumnezeu după fire.

Miza practică e chiar îndumnezeirea despre care am mai vorbit, theosis. Fără distincția asta, uniunea cu Dumnezeu ar aluneca fie spre o părere prea slabă, doar o influență de departe, un simbol, fie spre panteism, crezând că omul devine identic cu însăși ființa lui Dumnezeu. Palama păstrează amândouă, o unire cu adevărat reală, prin har, fără să șteargă niciodată deosebirea dintre Creator și făptură. Învățătura lui a fost confirmată la sinoadele din Constantinopol, în 1341 și 1351, iar Biserica îl cinstește în a doua duminică a Postului Mare tocmai pentru apărarea asta a rugăciunii isihaste. E cinstit de spus și că teologia scolastică din Apus, mai ales la Toma d'Aquino, n-a folosit exact aceeași distincție tehnică, vorbind mai degrabă despre un har creat, iar aici stă una dintre deosebirile reale, uneori discutate, dintre răsărit și apus, deși unii teologi catolici din vremea noastră au privit cu simpatie gândirea lui Palama.