De ce a permis Dumnezeu ca răul și diavolul să existe?

Nuanța ortodoxă

Trebuie spus cinstit de la început, Scriptura nu dă o poveste amănunțită a căderii îngerilor, așa cum face pentru căderea lui Adam, ci mai degrabă aluzii, citite de Tradiție împreună. Isaia vorbește despre căderea unei „stele strălucitoare” din cer (Isaia 14, 12-15), într-un text îndreptat întâi spre regele Babilonului, iar Iezechiel are un cuvânt asemănător despre regele Tirului (Iezechiel 28, 12-17), Părinții au citit aceste locuri și ca ferestre spre căderea unui înger mândru. Hristos Însuși spune „am văzut pe satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10, 18), iar Apocalipsa vorbește despre un război în cer, în care Mihail și îngerii lui biruie balaurul (Apocalipsa 12, 7-9). Epistola lui Iuda și a doua a lui Petru pomenesc îngeri care nu și-au păstrat vrednicia dată lor și au fost aruncați jos.

Din tot acest țesut de texte, Tradiția a păstrat o învățătură limpede în miezul ei, chiar dacă nu în amănunte, îngerii au fost creați buni, cu libertate adevărată, ca și omul, iar unul dintre ei, cel mai strălucit, a ales mândria, a vrut slava lui Dumnezeu fără supunerea față de Dumnezeu, și în alegerea asta a apărut ceea ce numim rău.

Aici stă un punct foarte important, mai ales limpezit de Sfântul Maxim Mărturisitorul, răul nu are ființă proprie, nu e un al doilea principiu care stă în față binelui, ca într-o dualitate. E mai degrabă ca orbirea, care nu e un lucru în sine, ci lipsa vederii, sau ca rugina, care nu există separat de fier, ci e chiar fierul stricat. Așa e și răul, o voință bună, ruptă de la izvorul ei, întoarsă spre sine. De aia întrebarea „de ce a creat Dumnezeu răul” pornește dintr-o presupunere greșită, El n-a creat decât firi bune, iar răul a apărut din felul în care o fire liberă, mai întâi îngerească, apoi omenească, a folosit greșit tocmai libertatea primită în dar.

Rămâne întrebarea de ce a îngăduit Dumnezeu ca libertatea asta să existe, cu tot riscul ei. Răspunsul, deja atins la întrebarea despre liberul arbitru, e că o libertate care n-ar putea niciodată să spună nu lui Dumnezeu n-ar fi libertate adevărată, ci un mecanism, iar o iubire silită n-ar mai fi iubire. În Ortodoxie, diavolul e privit ca real, nu ca simbol pentru răul general din lume, dar și ca deja înfrânt în chip hotărâtor prin moartea și Învierea lui Hristos, chiar dacă lucrează mai departe până la sfârșitul veacurilor. De aia Botezul are rugăciuni de lepădare de satana, și literatura ascetică vorbește mult despre „lupta cea nevăzută”, dar mereu cu privirea ațintită spre Hristos biruitorul, nu spre o teamă fără capăt, „mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce e în lume” (I Ioan 4, 4).