Iov 29

1 Iar Iov, mergând mai departe, a grăit în parabolă, zicând:

2 „O, cine mă va’ntoarce în lunile din urmă, în zilele-mi păzite de Însuşi Dumnezeu,

3 când facla Lui cea vie pe frunte-mi strălucea, când cu a Lui lumină umblam prin întuneric, †

4 când drumurile toate plesneau sub paşii mei şi Domnul sta de veghe deasupra casei mele,

5 când eu eram o zare de munţi împăduriţi şi’n jurul meu, de-a roata, şedeau copiii mei,

6 când drumurile mele erau scăldate’n unt şi munţii mei, izvoare cu revărsări de lapte?

7 Atunci, când dimineaţa ieşeam eu în cetate şi’n piaţa largă scaun înalt mi se punea,

8 văzându-mă, cei tineri pe-alături se fereau, în vreme ce bătrânii se ridicau tăcuţi;

9 fruntaşii peste gloate’ncetau să mai vorbească, făcând în preajmă semne cu degetul la gură.

10 Vorbeam, şi-ascultătorii mă fericeau în gând, cu limba umezită călcându-şi pe gâtlej;

11 mă auzeau cu-auzul, mă fericeau cu mintea, iar ochiul, dând de mine, se abătea din drum.

12 Că-am mântuit sărmanul din mâna celui tare şi-am ajutat orfanul lipsit de ajutor;

13 cel ce era să piară mă binecuvânta, şi binecuvântare din sufletul vădanei.

14 Dreptatea era zilnic îmbrăcămintea mea, cu judecata ca’ntr’un veşmânt mă’nfăşuram. †

15 Eram pe lume ochiul celor lipsiţi de văz, piciorul celor şchiopi; †

16 pe-atunci neputincioşii aveau în mine tată, pricìni necunoscute tot eu le cercetam; †

17 măselele din gură zdrobeam celor nedrepţi, din dinţii lor amarnici eu prada le-o smulgeam. †

18 Şi îmi ziceam: Cu vremea o să sporesc în vârstă şi, ca finicu’n bucium, ani mulţi îi voi trăi; †

19 adâncul rădăcinii spre apă mi se’ntinde în timp ce roua cade şi stă pe holda mea.

20 Mărirea mea de-a pururi se înnoieşte’n mine şi se’ntăreşte arcul pe care-l ţin în mână… †

21 Pe-atunci ascultătorii la mine luau aminte, la sfatul meu tăceau; †

22 mai mult decât vorbisem n’aveau nimic de spus, cuprinşi de bucurie când iarăşi le grăiam. †

23 Aşa precum pământu’nsetat aşteaptă ploaia, tot astfel ei, cu toţii, ca eu să le vorbesc. †

24 De surâdeam spre dânşii, nu cutezau să creadă, lumina feţei mele ei n’o slăbeau din ochi;

25 le alegeam cărarea şi le stăteam în frunte, trăind precum un rege în mijlocul oştirii, de vreme ce’ntristaţii m’aveau mângâietor.