Romani 4

1 Aşadar, ce vom zice că a dobândit Avraam, strămoşul nostru după trup?

2 Că dacă Avraam a fost îndreptăţit din fapte, are de ce să se laude, dar nu în faţa lui Dumnezeu;

3 fiindcă ce spune Scriptura?: Şi Avraam I-a crezut lui Dumnezeu şi aceasta i s’a socotit ca dreptate. †

4 Plata celui ce face fapte nu i se socoteşte după har, ci după datorie; †

5 dar celui ce nu face fapte, însă crede în Cel care-l îndreptăţeşte pe cel nelegiuit, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate. †

6 Aşa cum şi David vorbeşte despre fericirea omului căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea în afara faptelor:

7 Fericiţi cei cărora li s’au iertat fărădelegile şi ale căror păcate li s’au acoperit; †

8 fericit bărbatul căruia Domnul nu-i va socoti păcatul. †

9 Acum, fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur, sau şi pentru cei netăiaţi împrejur? Căci zicem: I s’a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate. †

10 Cum însă i s’a socotit?: când era tăiat împrejur, sau când era netăiat împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur.

11 Iar semnul tăierii’mprejur l-a primit ca pe o pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii’mprejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred pe durata netăierii’mprejur, pentru ca şi acestora să le fie socotită ca dreptate, †

12 şi părinte al celor tăiaţi împrejur; dar nu numai al celor ce doar sunt tăiaţi împrejur, ci şi al celor ce umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele nostru Avraam la vremea când era netăiat împrejur. †

13 Că nu prin lege i s’a dat lui Avraam sau seminţiei lui făgăduinţa că vor fi moştenitori ai lumii, ci prin dreptatea credinţei. †

14 Căci dacă moştenitorii sunt aceia care au legea, atunci credinţa e zadarnică, iar făgăduinţa s’a desfiinţat; †

15 fiindcă legea rodeşte mânie, dar unde nu e lege, nu-i nici călcare de lege. †

16 Pentru aceea este ea din credinţă, ca să fie din har, şi pentru ca făgăduinţa să fie statornică pentru toţi urmaşii – nu numai pentru cei din lege, ci şi pentru cei din credinţa lui Avraam, care este părinte al nostru, al tuturor, †

17 precum este scris: Te-am pus părinte al multor neamuri – în faţa Celui în care a crezut, adică a lui Dumnezeu Cel ce învie morţii şi pe cele ce nu sunt le cheamă ca şi cum ar fi; †

18 împotriva oricărei nădejdi nădăjduind, el a crezut că va fi părinte al multor neamuri, după cum i s’a spus: Aşa vor fi urmaşii tăi; †

19 şi neslăbind în credinţă, nu s’a uitat la trupul său amorţit – că era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei; †

20 şi’ntru făgăduinţa lui Dumnezeu nu s’a îndoit prin necredinţă, ci s’a întărit în credinţă, dându-I slavă lui Dumnezeu

21 şi fiind încredinţat că ceea ce El i-a făgăduit are putere să şi facă. †

22 Iată de ce credinţa lui i s’a socotit ca dreptate. †

23 Dar nu numai pentru el s’a scris că i s’a socotit ca dreptate, †

24 ci şi pentru noi, cei cărora ni se va socoti, ca unora care credem în Cel ce L-a înviat din morţi pe Iisus, Domnul nostru, †

25 Care S’a dat pe Sine pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră. †