Plângerile lui Ieremia 5

1 Adu-Ţi aminte, Doamne, de ce-a dat peste noi, priveşte-ne ocara! †

2 Întreaga moştenire ni s’a mutat la alţii, casele la străini. †

3 Orfani suntem de tată, iar mamele, de parc’ar trăi în văduvie.

4 Din propria fântână bem apă şi dăm bani şi ne plătim pădurea ducând-o, grea, în cârcă. †

5 Prigoană grea, grumaz încovoiat, munciţi am fost şi n’am avut odihnă.

6 Egiptul ne-a’ntins mâna, Asurul, să ne-arate ce-am ajuns.

7 Părinţii în păcate-au trăit şi nu mai sunt, noi le purtăm păcatul. †

8 Ah, robi ne stăpânesc!; din mâinile lor nimeni nu este să ne scape. †

9 Punându-ne vieaţa’ntr’un fir ne-aducem pâinea, având a sta de faţă cu sabia pustiei.

10 Ni-i pielea înnegrită de parc’ar fi cuptor; ia uite-i: prinşi de tremur pe sub furtuna foamei! †

11 Femeile’n Sion le-au umilit, fecioarele’n cetăţile lui Iuda. †

12 Boierii fost-au spânzuraţi de mâini, bătrânii n’au primit nici o cinstire. †

13 Aleşii noştri plângeri au strigat. Cei tineri în pădure s’au sfârşit.

14 Bătrânii-au încetat să stea în poartă, au încetat aleşii să mai cânte.

15 În inimi bucuria ni s’a stins, din hora noastră plânsul s’a ales. †

16 Cununa de pe frunte ne-a căzut. Vai nouă, vai, că am păcătuit! †

17 De-aceea vin dureri şi inima ni-i tristă, de-aceea ochii noştri ni s’au înnegurat: †

18 pe muntele Sion, că-a devenit deşert şi vulpile-l străbat!

19 Ci numai Tu, Tu, Doamne, Tu vei rămâne’n veci: pe tronul Tău [de-a pururi vei sta], din neam în neam. †

20 De ce pân’la sfârşit ne vei uita pe noi? Ne părăseşti Tu oare cât zile vor mai fi? †

21 O, Doamne, întoarce-ne la Tine, iar noi ne vom întoarce; ca şi-altădată, fă-ne din zi o noutate! †

22 Că prea de tot cu totul ne-ai lepădat pe noi, asupră-ne cu mare mânie Te-ai aprins!…