Plângerile lui Ieremia 1

1 Şi a fost că după ce Israel a fost dus în robie şi Ierusalimul a rămas pustiu, a şezut Ieremia jelind şi a plâns această plângere asupra Ierusalimului; şi a zis: Plângerea întâi.Cum şade răznită cetatea aceasta, ea, cea cu multe popoare! E-acum ca o văduvă’n lume: slăvită cândva printre neamuri, prinţesă cândva peste ţări, ajuns-a tribut să plătească. †

2 Ea nopţile şi le trece plângând, în lacrimi scăldându-şi obrajii. Din toţi care-atunci o iubeau nu-i nimeni acum s’o aline. Prietenii toţi au trădat-o, duşmani împotrivă-i se-arată. †

3 Iudeea e dusă’n robie prin tot ce-i mai josnic într’însa, prin propria ei înrobire. Risipă’ntre neamuri, odihnă nu-şi află; gonacii au prins-o la mijloc, al celor ce crunt o apasă. †

4 Plângând se coboară cărări din Sion, că nimeni nu vine la praznic. Surpate-i sunt porţile toate: pe ele, suspine de preoţi. Fecioarele-s duse’n robie, el singur şi’neacă amarul. †

5 Acei ce-l apasă sunt încă deasupră-i, duşmanii se’ngraşă la cârmă, că’n faţa noianului său de păcate culcatu-l-a Domnul cu fruntea’n ţărână: pruncuţii săi fragezi sunt duşi în robie, din urmă mânaţi de tirani. †

6 Fiicei Sionului, iată, răpită i-a fost frumuseţea! Ai săi voievozi erau ca berbecii ce nu şi-au aflat o păşune: pe drum se mişcau fără vlagă din faţa gonacilor lor. †

7 Şi-aduce Ierusalimul aminte de zilele lui triste, umile, când braţ de vrăjmaş îi supuse poporul ah, fără ca nimeni s’ajute: –, când ei, ei, duşmanii, văzându-l pe drumuri, de el îşi râdeau.

8 Păcătui cetatea, din greu, Ierusalimul, pricìnă pentru care-i acum în suferinţă. Cei ce-o aveau în cinste, cu toţi au umilit-o, că i-au văzut ruşinea; ea însăşi a gemut şi faţa şi-a întors-o. †

9 Necurăţia-i udă se’ncleie pe picioare. Nu şi-a adus aminte de-un astfel de sfârşit: cândva semeaţă frunte, acum cu nasu’n jos; şi nimeni nu-i să-i dea o mângâiere… „O, Doamne, Doamne, iată, Tu vezi-mi umilinţa, că’n faţa mea duşmanul s’a înălţat pe sine!” †

10 Vrăjmaşul mâna şi-a’ntins-o spre tot ce-are ea mai de preţ. Că ea i-a văzut pe păgâni cum intră în sfânta ei casă, ei, despre care ai zis ca’n obştea Ta să nu intre. †

11 Poporul suspină, întreg, umblând după pâine; ce-aveau mai de preţ au dat pe mâncare, să-şi cheme la viaţă suflarea. Vezi, Doamne, priveşte, că’n mare’njosire se află! †

12 „Voi, toţi cei ce mergeţi pe cale, veniţi şi vedeţi de este pe lume durere la fel cu durerea ce-a dat peste mine! Acel ce prin mine grăit-a, El, Domnul, în ziua aprinsei mânii m’a smerit. †

13 El foc a trimis din’naltele Sale locaşuri; în oasele mele-l aduse. Şi laţ mi-a întins la picioare şi pasu’ndărăt mi l-a’ntors; un gol mi-a căscat înlăuntru, durere din zori până’n seară. †

14 Un ochi veghetor asupra păcatelor mele! Şi iată că ele de mâini mi s’au prins, grămadă le simt pe grumaz. Slăbitu-mi-a’n ele puterea: De vreme ce Domnul m’a dat pe mâna durerii, nimic nu mă ţine’n picioare. †

15 Vitejii mei, iată, pe toţi gonitu-i-a Domnul din mijlocul meu. Un timp a chemat împotrivă-mi spre moartea aleşilor mei. Strivită a fost ca’ntr’un lin fecioara lui Iuda, de-aceea eu plâng. †

16 În ochiul meu ape îşi află izvor. Că-mi este departe Acel ce alină şi duhul spre sine-l întoarce. Pieritu-mi-au fiii, că prins-a putere vrăjmaşul”. †

17 Sionul mâna şi-a întins-o: nu-i nimeni să-i dea mângâiere. Porunci a dat Domnul asupra lui Iacob; duşmanii săi, iată-i, îi sunt împrejur. În mijlocul lor, singur, un biet Rusalim, un chip de femeie-alungată. †

18 Da, drept este Domnul, că spuselor Sale le-am stat împotrivă. Tu, lume de neamuri, auzi-mi durerea şi vezi-mi obida: fecioarele mele şi tinerii mei sunt duşi în robie! †

19 Chematu-i-am pe-aceia cu care m’am iubit; ei însă m’au trădat. Preoţii mei, ca şi bătrânii mei, pierit-au în cetate cătând de-ale mâncării atât cât să trăiască şi neaflând nimic. †

20 O, Doamne, Tu vezi-mi necazul! Lăuntrul meu e pradă tulburării şi inima în mine mi se’ntoarce: că-am necăjit pe altul şi-s necăjit de altul; afară pruncii mi-au pierit de spadă, în casă parc’aş fi’ntru moarte. †

21 Te rog, ascultă-mi suspinul! Nu-i nimeni să-mi dea alinare. Aflat-au vrăjmaşii de răul meu, Doamne, şi-au râs ca nebunii de câte-ai făcut. O zi ai adus, un timp ai chemat, şi ei devenit-au asemenea mie. †

22 Le fie răutatea’naintea feţei Tale şi fă-le şi Tu lor cum mi-ai făcut Tu mie pe seama celor multe păcate ale mele! Că mult îmi e suspinul, mâhnită-mi este inima.